AGRESIVITATE
SI DISTRUCTIVITATE IN PSIHANALIZA
Fără îndoială, problemele pe care le
suscită manifestările agresive – îndeosebi cele cu caracter antisocial – sunt
de mare actualitate, mass-media semnalând zilnic omniprezenţa violenţei în
societatea noastră sub aspectul ei extrem şi spectacular: asasinate, tâlhării,
violuri, atacuri cu armată, atentate etc. Iată de ce, agresivitatea este
privită ca o problemă socială pentru care se aşteaptă o soluţie. Studiul
ştiinţific al cauzelor violenţei, precum şi al mijloacelor de a reduce
prevalenţa acestora fiind de o importanţă majoră într-o lume caracterizată
printr-o creştere a agresivitţii atât la nivelul relaţiilor interpersonale, cât
şi la nivelul celor internaţionale.
Comportamentul agresiv a fost studiat îndelung
de multe persoane, care au încercat să găsească cauzele şi chiar să prevină
diferitele stări care cauzează aceste stări de agresivitate.
Conform definiţiei din dicţionar,
agresivitatea este un comportament distructiv şi violent orientat spre
persoane, obicte sau spre sine. Există şi o agresivitate calmă, nonviolentă,
dar întotdeauna agresivitatea semnifică atac, ofensivă, ostilitate, punere în
primejdie sau chiar distrugere a obiectului ei. Agresivitatea se găseşte şi la
animale, dar acestea o fac sub imperiul nevoii de hrană, nu ca omul care o face
din tendinţa competitivă.
Daca inceputul secolului XX a fost marcat de
problematica sexualitatii, sfarsitul secolului XX sta sub semnul problematicii
agresivitatii distructive. Astăzi, majoritatea psihologilor sociali sunt de
acord în a spune despre agresiune că este un comportament efectuat cu intenţia
de a face rău, de a cauza prejudiciu unei alte persoane. Prejudiciul, vătămarea
– psihologică sau fizică – care este căutată poate să îmbrace forme diverse:
furtul, asasinatul, umilirea, privarea de o recompensă anticipată etc. Ea poate
fi, de asemenea, dorită fie doar pentru ea însăşi, fie ca mijloc în vederea
atingerii altui scop. În primul caz, spunem despre agresiune că este ostilă, în
cel de-al doilea caz ea este instrumentală. O formă particulară de agresiune
instrumentală o constituie ceea ce Levine şi Campbell numesc „conflict
realistic de grup”. Acesta apare atunci când anumite grupuri sociale, de
dimensiuni diferite, intră în competiţie pentru o resursă de existenţă
limitată.
In prima teorie a
instinctelor (in vigoare pana in 1914) agresivitatea
nu avea statutul unui instinct de sine statator, ea fiind asociata ca un mijloc
al instinctelor Eului. Fortele instinctuale erau sexualitatea si
instinctele Eului. Agresivitatea nu primea o atentie deosebita, teoria
freudiana corespundea teoriei frustrarii. Agresivitatea e declansata de o
dorinta ce frustreaza personalitatea noastra.
A doua teorie (1920) “Dincolo
de principiul placerii” contine viziunea ultima a lui Freud asupra
agresivitatii. Reprezinta un punct de vedere particular in contextul celorlalte
teorii dupa agresivitate. Desi este intitulata teorie despre instincte, este
totusi o teorie cu pronuntate aspecte filosofice. Cele doua instincte fundamentale pe care le descrie Freud sunt Eros si
Thanatos.
Eros si Thanatos ca forte instinctuale primordiale seamana cu
principiile ultime ale filosofiei din Grecia antica. Freud abandonandu-se
placerii de a filosofa declara ca scopul acelei teorii este de a lamuri enigma
vietii.
Eros – Freud desemneaza acea
categorie de instincte al caror scop este promovarea si conservarea vietii.
Aceasta promovare se obtine prin alaturarea unitatilor vitale in complexe
vitale tot mai cuprinzatoare (de la organism unicelular – multicelular –
animale). Include nu doar instinctul sexual ci si cel de autoconservare precum
si libidoul narcisic. Nu are ca substrat anumite celule ale organismului, ci
este o particularitate a tuturor celulelor. Din punct de vedere psihic Erosului
ii corespunde principiul placerii si principiul realitatii care este forma
modificata a principiului placerii. In a doua teorie despre instincte e depasit
dualismul sexualitate-autoconservare care domina prima teorie despre instincte.
Dintr-o contradictie intersistemica, opozitia conservare-sexualitate isi pierde
din importanta pentru psihanaliza.
Thanatos – Freud desemneaza acea
categorie de forte instinctuale al caror scop ar consta in reducerea absoluta a
tensiunii, in readucerea vietii la stadiul anorganic care a precedat-o.
Problema distructivitatii – Thanatos = instinct in virtutea caruia initial
distructivitatea e indreptata impotriva propriului organism. Presupunem ca
agresivitatea este un instinct; distructivitatea este autodistructivitate;
autodistructivitatea orientata spre lume se alimenteaza din aceasta
distructivitate originara. Orientarea spre lume a autodistructivitatii se
realizeaza prin aglomerarea unitatilor vitale in organisme tot mai
cuprinzatoare, agresivitatea distructiva e organizata in interiorul celulei si
canalizata spre exteriorul organismului.
Teoria
instinctului mortii se bazeaza pe compulsia la repetitie (viata psihica
s-ar ghida pe langa principiul placerii si realitatii si pe principiul
repetitiei). Ceea ce se opune
principiului placerii este principiul repetitiei.
TEORII ALE AGRESIVITAŢII
În ultimii 70 de ani au fost
întreprinse un număr considerabil de cercetări asupra agresivitţii umane,
cercetări care şi-au fixat ca obiective identificarea cauzelor şi condiţiilor
favorizante sau frenatoare în apariţia conduitelor agresive, precizarea
proceselor care le mediază şi încercarea de explicitare a mijloacelor de
modelare a unui astfel de comportament. Propunându-şi ca obiectiv
identificasrea condiţiilor în care un individ este susceptibil a se angaja în
acte agresive, psihologia socială, fără a fi în măsura să rezolve toate
problemele şi să ofere „reţete miracol” pentru a evita toate agresiunile,
deschide posibilitatea controlării şi prevenirii acestora.
S-au propus, astfel, mai multe
ipoteze privind etiologia comportamentelor agresive, fiecare încercând să ofere
cea mai bună explicaţie şi să reliefeze factorii responsabili implicaţi.
Numărul acestor teorii explicative elaborate de-a lungul timpului este extrem
de mare. După G. Moser [G. Moser, L’agression, P.U.F., Paris, 1987], există
patru concepţii majore în ceea ce priveşte comportamentul agresiv:
- Teoriile instinctuale – consideră ca agresiunea este o manifestare a unei pulsiuni sau instinct înnăscut;
- Teoriile reactive – consideră comportamentul agresiv ca o reacţie la situaţiile frustrante, dezagreabile;
- Teorii ale învăţării – potrivit cărora comportamentul agresiv este un comportament achiziţionat prin intermediul unor diferite mecanisme cum este, de pildă, învăţarea prin imitaţie şi/sau observaţie;
- Abordarea cognitivă – care pune accentul pe procesele cognitive centrale interne inserate între stimuli şi răspunsul comportamental al individului.
1.
Teorii instinctuale
Conform acestor modele de
„tradiţie ineistă”, forţele activatoare ale comportamentului agresiv se
situează la nivel intrapsihic: impulsurile agresive sunt generate în mod
spontan de organism şi îndeplinesc o funcţie de apărare şi de afirmare în
raport cu ceilalţi.
Cele două principale curente
instinctuale – psihanaliza şi teoria etologică – se deosebesc, însă, în mod
esenţial prin funcţia pe care o atribuie agresivitţii. Astfel, pentru
psihanaliz este vorba de o reglare internă a individului, în timp ce pentru
etologi agresivitatea are funcţia de a asigura viaţa socială şi evoluţia
speciei.
2.
Abordarea psihanalitică
Conform unei opinii larg
răspîndite, Freud nu ar fi recunoscut decât foarte târziu importanţa agresivitţii.
El însuşi a acreditat această idee: „De ce, întreabă el, ne-a trebuit atât de
mult timp pentru a ne hotărî să recunoaştem o pulsiune agresiv? De ce am ezitat
să utilizăm, în beneficiul teoriei, fapte ce erau evidente şi familiare
oricui?”[J. Laplache, J.B. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, Edit. Humanitas,
Bucureşti, 1994, p. 34]. Deşi este foarte adevărat că ipoteza unei „pulsiuni
agresive autonome, emisă de Adler încă
din 1908, a fost multă vreme respinsă de Freud, în schimb este inexact să
spunem că, înainte de „cotitura din 1920”, teoria psihanalitică refuza să ia în
considerare conduitele agresive.
3.
Teoria etologică
Reprezentanţii teoriei etologice
cum sunt Lorenz şi Eibl-Eibesfeldt consideră agresivitatea ca o manifestare al
unui instinct al luptei pe care omul îl are în comun cu numeroase alte
organisme vii. Acest instinct, potrivit lui Lorenz, se dezvoltă în cursul
evoluţiei filo- şi ontogenetice şi îndeplineşte numeroase funcţii adaptative:
dispersia populaţiilor animale pe o arie geografică întinsă asigurând astfel
maximul de resurse alimentare, facilitarea reproducerii şi selecţiei celor mai
buni indivizi şi stabilirea ierarhiilor necesare în toată societatea. Prin
urmare, agresivitatea sporeşte şansele de supravieţuire şi conservare a
speciei.
Considerând că valoarea adaptativă
a agresivitţii interspecii este evidentă, etologii şi-au concentrat atenţia
asupra celei dintre indivizi aparţinând aceleaşi specii – agresivitatea
conspecifică sau intraspecie. Problema care apare în acest caz este aceea că
luptele dintre membrii aceleiaşi specii, prin faptul că duc la răniri frecvente
şi uneori chiar la moarte, pot conduce la efecte negative asupra speciei în
cauză prin micşorarea drastică a efectivelor ei. Acesta este motivul pentru
care la multe animale instinctul agresivitţii este dublat de unul care inhibă
distrugerea totală a adversarului care adoptă un comportament submisiv şi dă
semne că se recunoaşte învins.
Se pune întrebarea: de ce la om nu
întâlnim acelaşi mecanism inhibitoriu al agresivitţii? Potrivit lui Lorenz, doi
factori contribuie ca actele agresive să fie mai frecvente la om.
În primul
rând datorită faptului că omul utilizează arme sofisticate care pot omorî la
distanţă, situaţie în care nu sunt percepute direct efectele asupra victimei
şi, drept urmare, aceasta nu poate induce milă şi reţinere. La aceasta se mai
adaugă faptul că victima nu se angajează decât rar în acte de liniştire care
joacă rolul de inhibitori ai comportamentului agresiv. Realitatea demonstrează
că, de regulă, un act agresiv determină ca replică o agresiune şi mai puternică
care conduce la escaladarea conflictelor mai ales în situaţiile când sunt
implicate grupuri mai mari. Instinctul de agresiune „a scăpat de sub control”
în condiţiile de viaţă ale civilizaţiei, în cazul omului având de-a face cu o
aşa-numită „selecţie intraspecifică malignă” [ K. Lorenz, Despre istoria
naturală a agresiunii, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 55].
RECOMANDARI:
Citate Celebre
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu