ORIENTAREA BIOLOGICĂ ÎN PSIHOPATOLOGIE
Conform modelului biologic, la baza producerii comportamentelor anormale stau modificări
morfologice sau funcţionale ale sistemului nervos; în consecinţă, cel mai adecvat tratament al acestora se adresează laturii biologice (somatice / cerebrale) a individului uman.
Prefigurată încă de Hippocrat (părintele medicinii), concepţia biologică asupra suferinţei mentale
cunoaşte un avânt deosebit de-a lungul secolelor XVII şi XVIII, o dată cu dezvoltarea ştiinţelor moderne, fiind puternic susţinut, apoi, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada naşterii psihiatriei ca domeniu distinct de abordare a tulburărilor mentale.
Cunoscând nuanţări diverse (precum, psihobiologia sau organodinamismul), psihopatologia biologică domină o bună parte a practicii psihiatrice contemporane.
Câţiva reprezentanţi importanţi: A. Meyer, H. Ey
Abordarea biologică a suferinţei mentale porneşte de la premisa că psihismul, normal sau patologic, este fundamental legat de organizarea şi funcţionarea sistemului nervos.
Numeroase cauze biologice determină tulburări de comportament şi adesea se poate stabili o corelaţie directă între o anumită leziune (tumorală, traumatică, vasculară) a sistemului nervos şi diferite manifestări psihopatologice (cognitive, afective, conative). Alteori, chiar în absenţa unei leziuni cerebrale evidente imediat, perturbări subtile ale balanţei neuromediatorilor pot explica o serie de manifestări cum ar fi cele din cursul tulburărilor afective (depresie, manie, tulburare bipolară),
schizofrenie, boala Parkinson. În unele cazuri nu este vorba despre o modificare cantitativă a unui
neuromediator ci de alterarea funcţiei receptorilor acestuia (de exemplu, una dintre direcţiile actuale de cercetare în schizofrenie porneşte de la constatarea existenţei în acest caz a unui număr crescut sau unei hiperexcitabilităţi a receptorilor postsinaptici ai dopaminei).
Mai mult,
pentru unele dintre aceste modificări morfologice sau funcţionale au fost identificate
unele explicaţii genetice. Se ştie că echipamentul genetic al individului îşi pune amprenta asupra
parametrilor unor activităţi şi procese mentale (inteligenţă, personalitate) ; în mod similar, s-a descris o predispoziţie genetică pentru schizofrenie, delincvenţă, alcoolism, tulburare bipolară şi chiar un determinism genetic clar pentru unele forme de retardare mentală.
Exemplificări: Boala Parkinson, Schizofrenia
1. Psihofarmacoterapia: “Psihofarmacologia este deopotrivă cea mai veche şi cea mai nouă ramură a farmacologiei” (Schild H.O., 1968, Prefaţă, în Shepherd M., Lader M., Rodnight R., Clinical Psychopharmacology, Philadelphia: Lea & Febiger).
Efectele psihotrope (asupra funcţionării mentale) a multor substanţe naturale au fost cunoscute şi utilizate (în special în cursul ceremoniilor religioase) din timpuri străvechi; aşa este, de pildă, cazul efectelor frunzelor arborelui de coca, mestecate de amerindienii din zonele înalte ale Anzilor cu multă vreme încă înaintea descoperirii Americii.
Descoperirea unor perturbări biochimice ce caracterizează boala mentală a permis sintetizarea unor substanţe (medicamente) care să modifice specific (“să corecteze”) astfel de excese sau deficite şi să re-echilibreze balanţele dereglate ale unor neuromediatori.
Deşi cele mai multe dintre acestea nu vindecă practic suferinţele pacienţilor (în sensul că nu le redau acestora starea de sănătate dinaintea instalării bolii), ele reuşesc să amelioreze satisfăcător o bună parte dintre simptomele cele mai constrângătoare ale bolilor (precum halucinaţiile sau ideaţia delirantă): aşa de exemplu, benzodiazepinele (precum Diazepamul) diminuă anxietatea de intensitate medie (dar nu şi pe cea din cursul schizofreniei); alte clase de medicamente (precum fenotiazinele, neurolepticele) influenţează favorabil manifestările schizofreniei; în fine, administrarea de L-Dopa ameliorează simptomatologia bolii Parkinson.
2. Psihochirurgia: Beneficiind la naşterea sa de acordarea unui Premiu Nobel pentru Medicină şi
Fiziologie (lui Egas Moniz, în 1949, “pentru descoperirea valorii terapeutice a leucotomiei în anumite
psihoze”), o dată cu descoperirea primelor neuroleptice chirurgia psihiatrică (psihochirurgia) cunoaşte, totuşi, un declin important, în special ca urmare a ireversibilităţii consecinţelor sale.
În cazuri minuţios selectate (pacienţi la care psihofarmacologia rămâne ineficientă în ciuda
încercării unor multiple combinaţii de substanţe) şi în beneficiul clar al bolnavului, psihochirurgia rămâne o intervenţie “de ultimă speranţă”, ce nu trebuie însă evitată nejustificat (a se vedea pentru detalii Dănăilă L., Golu M., 1988, Chirurgie psihiatrică. Posibilităţi şi limite, Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România).
Avantaje ale modelului biologic în psihopatologie
- În plan teoretic (episemologic), orientarea biologică beneficiază de validarea dată de rezultatele
unor ştiinţe mai “mature” precum biologia şi medicina.
- În plan practic, identificarea postbelică, pe baza modelului biologic, a unor variate clase de
substanţe psihotrope a “umanizat” substanţial asistenţa acordată bolnavului psihic.
Să menţionăm că rezultatele obţinute prin utilizarea acestor procedee biologice sunt practic
inaccesibile oricăror tehnici propuse de abordările alternative: nici psihoterapia cognitivcomportamentală, nici intervenţiile socio-culturale nu reuşesc să “elibereze” pacientul psihiatric de severitatea unor simptome precum halucinaţia sau delirul (uneori nici de simptome mai puţin grave precum cele anxioase sau depresive).
Limite ale modelului biologic în psihopatologie
- Un grad oarecare de reducţionism domină întreaga abordare biologică în psihologie şi psihopatologie. Multe dintre abordările terapeutice rămân rudimentare şi grosiere, însoţindu-se de
efecte adverse deloc neglijabile.
- Adesea modelul biologic a luat în considerare unidirecţional determinismul bio-psihologic,
ignorând în mare măsură relaţia reciprocă de influenţare a biologicului de către mediu (fizic, biologic dar mai ales socio-cultural).
- Orientarea biologică în psihopatologie este urmată, cel mai adesea nejustificat, de concepţiile
implicite pe de o parte a lipsei de răspundere (discernământ, în termeni medico-legali) a bolnavilor
pentru comportamentul lor, pe de alta a prezenţei unui grad de neajutorare a acestora în privinţa
propriei psihopatologii, legitimându-se, în acest mod, impunerea coercitivă, în anumite situaţii, a
tratamentului.
Recomandari :
