Se afișează postările cu eticheta psihopatologia. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta psihopatologia. Afișați toate postările

miercuri, 26 februarie 2014

Biologic versus socio-cultural în psihopatologie

Biologic versus socio-cultural în psihopatologie


 
Cel puţin în istoria lor recentă, modelele biologic şi socio-cultural au avut raporturi reciproce mai degrabă polemice şi exclusiviste, în mare măsură drept reflectare profesională a dilemei filosofice
somatic (corporal) versus psihic (mental) .

Principale opoziţii între orientările biologică şi socio-culturală în psihopatologie 


Cauza disfuncţionalităţii  
modelul biologic : alterare biologică (morfologică sau funcţională)
modelul socio-cultural: dereglare familială sau socială generală

Scopul terapiei modelul biologic : remediere biologică
modelul socio-cultural: refacerea sistemului familial sau social

Tehnica terapeutică
modelul biologic : intervenţie biologică
modelul socio-cultural: intervenţie socială

luni, 24 februarie 2014

Orientarea socio-culturala in psihopatologie

ORIENTAREA SOCIO-CULTURALĂ ÎN PSIHOPATOLOGIE


Opusă modelului biologic este orientarea socio-culturală în psihopatologie. Aceasta consideră
drept esenţiale generării şi menţinerii diverselor forme de psihopatologie influenţa unei serii de factori socio-culturali de mediu.

  • Scurt istoric
Sub denumirea de psihiatrie socială, curentul socio-cultural se cristalizează către sfârşitul şi imediat după Primul Război Mondial, în general ca o expresie a eclectismului abordărilor suferinţei
mentale. După o perioadă de stagnare, el este reluat la începutul celui de-al Doilea Război Mondial,
cunoscând după sfârşitul acestuia o dezvoltare susţinută.

Evitând excesele, mai ales de natură explicativă, psihopatologia socială ar putea valorifica pe larg
poziţia sa interdisciplinară (la frontiera dintre psihologie, sociologie şi medicină / psihiatrie).
Câţiva reprezentanţi importanţi: R.Bastide, M.Jones

  • Principale repere
Se consideră, în general, două dominante ale concepţiei socio-culturale în psihopatologie
(Heuyer, 1970, apud Ionescu Ş., 1998, Paisprezece abordări în psihopatologie [traducere de Bălan B.], Iaşi: Polirom): 

1. Dominanta  “clasică” urmăreşte efectele bolii mentale asupra integrării socio-culturale a bolnavului, altfel spus, are în vedere consecinţele sociale ale bolii; 
2 . A doua “paradigmă” ia în calcul rolul mediului social în producerea bolii mentale, altfel spus, etiologia socială a (sociogeneza) suferinţei mentale.
 
Exemplificări : “Rolul de bolnav”
  • Sociogeneza psihopatologiei
Sărăcia, împreună cu stigmatele sale culturale (proximitate excesivă şi promiscuitate, violenţă
intra- şi extra-familială, dependenţă, neajutorare, marginalitate) dar probabil şi cu un grad mai ridicat de toleranţă pentru diverse forme de psihopatologie a fost asociată cu o incidenţă crescută a diverselor forme de psihopatologie (inclusiv alcoolismul şi consumul de droguri).

Să remarcăm faptul că sărăcia (ca, de altfel, mulţi dintre parametrii sociali pretinşi factori etiologici
în psihopatologie) este doar corelată diverselor suferinţe mentale, o relaţie cauzală de determinism fiind departe de a fi fost stabilită . Rămâne, aşadar, neclar dacă psihopatologia este cauzată de sărăcie ori dacă adeseori nu poate fi, mai degrabă, cauza sărăciei.
 
  • Deschideri terapeutice
- Socioterapiile
Consecinţă naturală a concepţiei sociogenetice asupra psihopatologiei, orientarea socio-culturală
consideră o abordarea similară în terapia suferinţelor mentale.
Punând accent pe reinserţia (eventual reintegrarea) socială a bolnavului psihic drept justificată
finalitate a oricărei terapii, socioterapiile de diverse tipuri şi orientări valorifică resursele potenţial
sanogene ale grupului.

- Psihodrama
Concepută de Jacob Moreno prin analogie cu teatrul, psihodrama este una dintre primele varietăţi de terapie de grup. În cadrul acesteia, pacientul joacă, în faţa şi împreună cu colegi de suferinţă, propriul său rol dramatic. Crearea atmosferei de improvizaţie scenică este considerată îndeajuns de securizantă pentru pacient, încât să îi îngăduie exprimarea relativ liberă a trăirilor şi gândurilor sale cele mai angoasante, în timp ce în cursul jocului de rol, poate explora diverse modalităţi ipotetice de “rezolvare” a acestora. Prezenţa încurajatoare a celorlalţi stimulează trăirea empatică a rolului fiecărui participant.


                            Avantaje ale modelului socio-cultural în psihopatologie


Abordarea socio-culturală (re)pune în contextul adecvat fiinţa umană, chiar atunci când aceasta
se află în situaţia limită a bolii. 

Altfel spus, urmăreşte consecinţele suferinţei mentale asupra relaţiilor sale cu cei din jur, de la cei apropiaţi până la instituţii şi factori de decizie.

Readuce, de asemenea, în discuţie rolul modulator al diverşilor parametri socio-culturali în
nuanţarea expresiei clinice a suferinţei mentale
.


                                  Limite ale modelului socio-cultural în psihopatologie

 
Bună parte dintre datele pe care se sprijină orientarea socio-culturală în psihopatologie sunt
obţinute prin studii corelaţionale (vide supra), astfel că sociogeneza suferinţei mentale este, în fapt, în mare măsură doar ipotetică.

Mai mult, modelul socio-cultural rămâne prea general, nereuşind să explice particularităţile
individuale în producerea şi menţinerea diverselor varietăţi de patologie mentală; altfel spus, este
incapabil de diagnostic şi prognostic în cazurile concrete ale bolnavilor mental.

Recomandari :
Obiceiuri de zi cu zi care iti distrug creierul !!!
Tulburari psihice - noutati 
Autocontrolul emotional 
ISTORIA PSIHOLOGIEI
Îmbunătăţeşte -ţi memoria cu 75 % !


sâmbătă, 22 februarie 2014

Orientarea biologica in psihopatologie

ORIENTAREA BIOLOGICĂ ÎN PSIHOPATOLOGIE

Conform modelului biologic, la baza producerii comportamentelor anormale stau modificări
morfologice sau funcţionale ale sistemului nervos
; în consecinţă, cel mai adecvat tratament al acestora se adresează laturii biologice (somatice / cerebrale) a individului uman.
  • Scurt istoric
Prefigurată încă de Hippocrat (părintele medicinii), concepţia biologică asupra suferinţei mentale
cunoaşte un avânt deosebit de-a lungul secolelor XVII şi XVIII, o dată cu dezvoltarea ştiinţelor moderne, fiind puternic susţinut, apoi, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada naşterii psihiatriei ca domeniu distinct de abordare a tulburărilor mentale.

Cunoscând nuanţări diverse (precum, psihobiologia sau organodinamismul), psihopatologia biologică domină o bună parte a practicii psihiatrice contemporane.
Câţiva reprezentanţi importanţi: A. Meyer, H. Ey
  • Principale repere
Abordarea biologică a suferinţei mentale porneşte de la premisa că psihismul, normal sau patologic, este fundamental legat de organizarea şi funcţionarea sistemului nervos.
Numeroase cauze biologice determină tulburări de comportament şi adesea se poate stabili o corelaţie directă între o anumită leziune (tumorală, traumatică, vasculară) a sistemului nervos şi diferite manifestări psihopatologice (cognitive, afective, conative). Alteori, chiar în absenţa unei leziuni cerebrale evidente imediat, perturbări subtile ale balanţei neuromediatorilor pot explica o serie de manifestări cum ar fi cele din cursul tulburărilor afective (depresie, manie, tulburare bipolară),
schizofrenie, boala Parkinson. În unele cazuri nu este vorba despre o modificare cantitativă a unui
neuromediator ci de alterarea funcţiei receptorilor acestuia (de exemplu, una dintre direcţiile actuale de cercetare în schizofrenie porneşte de la constatarea existenţei în acest caz a unui număr crescut sau unei hiperexcitabilităţi a receptorilor postsinaptici ai dopaminei).

Mai mult, pentru unele dintre aceste modificări morfologice sau funcţionale au fost identificate
unele explicaţii genetice
. Se ştie că echipamentul genetic al individului îşi pune amprenta asupra
parametrilor unor activităţi şi procese mentale (inteligenţă, personalitate) ; în mod similar, s-a descris o predispoziţie genetică pentru schizofrenie, delincvenţă, alcoolism, tulburare bipolară şi chiar un determinism genetic clar pentru unele forme de retardare mentală.

Exemplificări: Boala Parkinson, Schizofrenia
  • Deschideri terapeutice
1. Psihofarmacoterapia: Psihofarmacologia este deopotrivă cea mai veche şi cea mai nouă ramură a farmacologiei” (Schild H.O., 1968, Prefaţă, în Shepherd M., Lader M., Rodnight R., Clinical Psychopharmacology, Philadelphia: Lea & Febiger).

Efectele psihotrope (asupra funcţionării mentale) a multor substanţe naturale au fost cunoscute şi utilizate (în special în cursul ceremoniilor religioase) din timpuri străvechi; aşa este, de pildă, cazul efectelor frunzelor arborelui de coca, mestecate de amerindienii din zonele înalte ale Anzilor cu multă vreme încă înaintea descoperirii Americii.

Descoperirea unor perturbări biochimice ce caracterizează boala mentală a permis sintetizarea unor substanţe (medicamente) care să modifice specific (“să corecteze”) astfel de excese sau deficite şi să re-echilibreze balanţele dereglate ale unor neuromediatori. 
Deşi cele mai multe dintre acestea nu vindecă practic suferinţele pacienţilor (în sensul că nu le redau acestora starea de sănătate dinaintea instalării bolii), ele reuşesc să amelioreze satisfăcător o bună parte dintre simptomele cele mai constrângătoare ale bolilor (precum halucinaţiile sau ideaţia delirantă): aşa de exemplu, benzodiazepinele (precum Diazepamul) diminuă anxietatea de intensitate medie (dar nu şi pe cea din cursul schizofreniei); alte clase de medicamente (precum fenotiazinele, neurolepticele) influenţează favorabil manifestările schizofreniei; în fine, administrarea de L-Dopa ameliorează simptomatologia bolii Parkinson.

2. Psihochirurgia: Beneficiind la naşterea sa de acordarea unui Premiu Nobel pentru Medicină şi
Fiziologie (lui Egas Moniz, în 1949, “pentru descoperirea valorii terapeutice a leucotomiei în anumite
psihoze”), o dată cu descoperirea primelor neuroleptice chirurgia psihiatrică (psihochirurgia) cunoaşte, totuşi, un declin important, în special ca urmare a ireversibilităţii consecinţelor sale.
În cazuri minuţios selectate (pacienţi la care psihofarmacologia rămâne ineficientă în ciuda
încercării unor multiple combinaţii de substanţe) şi în beneficiul clar al bolnavului, psihochirurgia rămâne o intervenţie “de ultimă speranţă”, ce nu trebuie însă evitată nejustificat (a se vedea pentru detalii Dănăilă L., Golu M., 1988, Chirurgie psihiatrică. Posibilităţi şi limite, Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România).


                                         Avantaje ale modelului biologic în psihopatologie

- În plan teoretic (episemologic), orientarea biologică beneficiază de validarea dată de rezultatele
unor ştiinţe mai “mature” precum biologia şi medicina.

- În plan practic, identificarea postbelică, pe baza modelului biologic, a unor variate clase de
substanţe psihotrope a “umanizat” substanţial asistenţa acordată bolnavului psihic.

Să menţionăm că rezultatele obţinute prin utilizarea acestor procedee biologice sunt practic
inaccesibile oricăror tehnici propuse de abordările alternative: nici psihoterapia cognitivcomportamentală, nici intervenţiile socio-culturale nu reuşesc să “elibereze” pacientul psihiatric de severitatea unor simptome precum halucinaţia sau delirul (uneori nici de simptome mai puţin grave precum cele anxioase sau depresive).

                                            Limite ale modelului biologic în psihopatologie


- Un grad oarecare de reducţionism domină întreaga abordare biologică în psihologie şi psihopatologie. Multe dintre abordările terapeutice rămân rudimentare şi grosiere, însoţindu-se de
efecte adverse deloc neglijabile.
- Adesea modelul biologic a luat în considerare unidirecţional determinismul bio-psihologic,
ignorând în mare măsură relaţia reciprocă de influenţare a biologicului de către mediu (fizic, biologic dar mai ales socio-cultural).
- Orientarea biologică în psihopatologie este urmată, cel mai adesea nejustificat, de concepţiile
implicite pe de o parte a lipsei de răspundere (discernământ, în termeni medico-legali) a bolnavilor
pentru comportamentul lor, pe de alta a prezenţei unui grad de neajutorare a acestora în privinţa
propriei psihopatologii, legitimându-se, în acest mod, impunerea coercitivă, în anumite situaţii, a
tratamentului.

Recomandari :

Obiceiuri de zi cu zi care iti distrug creierul !!!
Tulburari psihice - noutati 
Autocontrolul emotional 
ISTORIA PSIHOLOGIEI
Îmbunătăţeşte -ţi memoria cu 75 % !

duminică, 16 februarie 2014

Caracteristici ale normalitatii

CÂTEVA CARACTERISTICI ALE NORMALITĂŢII CE AR PUTEA SERVI DREPT CRITERII DE DEFINIRE A SĂNĂTĂŢII MENTALE (ORI A ABSENŢEI PSIHOPATOLOGIEI)

O serie de parametri, intrinseci persoanei, par a reprezenta caracteristici generale ale funcţionării
normale / sănătoase, inclusiv în sfera mentală.

  • Autonomia
Capacitatea sistemului mental (ca şi a celui biologic) de a funcţiona relativ independent de intervenţia altor sisteme similare, în condiţiile unei ambianţe caracterizată prin variaţii limitate şi relativ lente ale parametrilor săi, este o proprietate generală şi necesară pentru circumscrierea normalităţii mentale.
Acest tip de independenţă implică, la rândul său, particularităţi de autocontrol şi autoreglare a
unor întregi seturi de parametri.

  • Adecvarea
La acelaşi nivel de generalitate, corespondenţa (extrem de variabilă, de altfel) între reprezentările
interne pe baza cărora funcţionează sistemul mental şi realitate
, şi nu doar a răspunsurile pe care
acesta le elaborează ca urmare a stimulărilor din realitate, defineşte şi ea normalitatea mentală.

Se pot, complementar, individualiza câţiva parametri ce ar putea caracteriza anormalitatea /
boala, în sfera mentală şi nu numai.

vineri, 14 februarie 2014

Normalitate si patologie III

IGNORAREA DISTINCŢIEI DINTRE SĂNĂTATE ŞI PATOLOGIE MENTALĂ –
MIŞCAREA ANTIPSIHIATRICĂ

Pornind în special de la constatarea atitudinii sociale, cel mai adesea negativă şi stigmatizantă, în legătură cu suferinţa mentală, o serie de jurişti, psihologi (e.g., D. Rosenhan) şi chiar unii psihiatri (e.g., R.D. Laing, T. Szasz), au ajuns la concluzia că diversele entităţi psihopatologice nu sunt decât nişte etichete ce se dovedesc a produce, prin improprie utilizare, din păcate mai mult rău, decât reuşesc să contribuie concret la vindecarea bolnavului. 

Altfel spus, simpla diagnosticare drept schizofren ori sinucigaş (de pildă), este atât de încărcată de conotaţii sociale negative încât beneficiile profesionale (psihiatrice) nu mai sunt suficiente pentru a justifica continuarea utilizării unor asemenea “etichete” nosografice.

miercuri, 12 februarie 2014

Normalitate si patologie II

CÂTEVA ERORI DE CIRCUMSCRIERE A FRONTIEREI NORMAL –  ANORMAL, SĂNĂTATE - BOALĂ


  • Criteriul statistic

Cea mai la îndemână propunere, susţinută şi de o aparentă aură ştiinţifică, ia în calcul o definire
statistică a normalităţii. Normalitatea ar fi nimic altceva decât ceea ce sunt cei mai mulţi dintre oameni; pentru cei care cred în cifre, cei mai mulţi pot fi consideraţi cei pentru care parametrii urmăriţi se încadrează între plus şi minus n deviaţii standard de la media populaţiei.

Să observăm, imediat, că înainte de a interveni calculul statistic trebuie să măsurăm ceva.

Problema este, aşadar, care anume variabile sunt definitorii sănătăţii / normalităţii mentale. Ori în
această privinţă statistica nu ne este de nici un folos. Căci, într-adevăr , ea nu este decât un instrument, un mijloc (relativ puternic, e drept) de a ordona şi a da sens unor date numerice. Ramură specifică a matematicii aplicate, statistica este în sine lipsită de sensuri intrinseci. Acesta este, poate, unul dintre temeiurile unei anumite “statisticofobii” în rândurile psihologilor (mai ales a celor ‘în devenire’), interesaţi de găsirea unor explicaţii şi cauzalităţi, adică a sensurilor rezultatelor lor de observaţie sau experimentale, pe care (din păcate) nu o poate oferi simpla aplicare a tehnicilor şi procedeelor statistice.

marți, 11 februarie 2014

Normalitate si patologie I

NORMALITATE ŞI PATOLOGIE, SĂNĂTATE ŞI BOALĂ, CU REFERIRE LA SFERA MENTALĂ - INTRODUCERE

Ca şi în medicina somatică, problema patologiei / anormalităţii în sfera mentală este esenţial legată de cea a sănătăţii / normalităţii. Spre deosebire de cea dintâi, în care sunt avansaţi unii indicatori ai normalităţii (de exemplu, limitele superioară şi inferioară ale taliei şi greutăţii corespunzătoare ori cele ale tensiunii arteriale, evident în funcţie de sex şi vârstă), se pare că până acum n-a fost oferită nici o definire a parametrilor caracteristici omului normal / sănătos din punct de vedere psihic (psihologic).

Din nefericire, psihologia s-a preocupat prea puţin de chestiunea normalităţii mentale umane; au
făcut-o, de-a lungul timpului, ocazional filosofia şi mai degrabă jurisprudenţa şi medicina.

Renunţând la a glosa asupra chestiunii normei în cadrul ştiinţelor, mai ales a celor socio-umane,
să trecem în revistă câteva dintre cele mai larg răspândite (de-a lungul timpului, ca şi astăzi) modalităţi, din păcate inadecvate, de definire a normalităţii şi patologiei în sfera mentală.

Recomandari :

Obiceiuri de zi cu zi care iti distrug creierul !!!
Tulburari psihice - noutati 
Autocontrolul emotional 
ISTORIA PSIHOLOGIEI
Îmbunătăţeşte -ţi memoria cu 75 % !

luni, 7 mai 2012

Sigmund Freud - Psihanaliza



                                 Sigmund Freud -  Psihanaliza

        Psihanaliza este un procedeu de cercetare a proceselor psihice cu scopul de a investiga semnificația faptelor și reprezentărilor ce au loc în inconștient  si o metodă de terapie a tulburărilor psihice, în cadrul căreia se tinde la rezolvarea acestora prin aducerea la suprafață și clarificarea semnificației rezistențelor, transferurilor și dorințelor ascunse ale pacienților.
      Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud la începutul secolului al XX-lea ca teorie generală a inconștientului. Modalitatea funcțiunii proceselor psihice au fost deduse de Freud în special din studiul semnificației viselor, interpretate de el ca realizare imaginară a îndeplinirii dorințelor ce derivă din aspirațiile refulate ale copilăriei. Calea recomandată pentru accesul în înconștient este înțelegerea sensului viselor și a actelor ratate (lapsus-uri).
      Iniţial psihanaliza se dorea un nou mod de a „vedea” şi de a „înţelege” viaţa sufletească. Treptat, ea îşi extinde sfera de interese asupra omului cuprinzând toate domeniile umanului care sfârşesc prin a transforma psihanaliza într-o veritabilă psiho-antropologie, integrată ştiinţelor umane.
Din acest moment se vor diferenţia două mari direcţii în interiorul psihanalizei:

- direcţie doctrinară, pur teoretică, de interpretare şi explicare a omului ca „fenomen uman” complex sub multiplele sale aspecte: psihologic, social, moral, cultural, religios, familial, istoric, etc.
- direcţie medico-terapeutică, pur practică de formare a personalităţii umane, restaurare şi psihoterapie specifică a bolilor psihice sub numeroase aspecte: medical, terapeutic, pedagogic, psihopedagogic, etc.