Abordari teoretice in psihopatologie

ABORDĂRI TEORETICE ÎN PSIHOPATOLOGIE

Înţelegând, într-o oarecare măsură, problematica circumscrierii patologicului cu referire la sfera
mentală, să considerăm drept definiţie a psihopatologiei aceea de domeniu ştiinţific ce se ocupă cu descrierea şi diagnosticarea, înţelegerea şi explicarea, prognosticul şi controlul (tratarea), suferinţei (patologiei) mentale.

Ca ramură a medicinii (medicina mentală / psihiatria), ea utilizează metode specifice ştiinţelor
biologice şi medicale. Ca ramură a psihologiei şi celorlalte “ştiinţe” sociale, ea se raportează la datele
asupra omului “normal”, oferind criterii particulare de validarea pentru acestea.

Un corpus imens de cunoştinţe s-a acumulat, de-a lungul timpului, privitor la suferinţele mentale
de diverse tipuri. Trecerea lor în revistă depăşeşte cu mult spaţiul şi scopul prezentului material.

MODELE ÎN ŞTIINŢELE SOCIO-UMANE

În faţa unui fenomen hipercomplex, precum mintea umană, au fost avansate de-a lungul timpului
mai multe încercări de înţelegere şi explicare. Cunoscute sub numele de modele (sau, mai larg,
paradigme / orientări), ele simplifică sau limitează realitatea mentală la un set de parametri ce pot fi
descrişi satisfăcător şi care sunt consideraţi esenţiali fenomenului modelat.

Metode de cercetare in psihologia environmentala - Cercetarea experimentala

Cercetarea experimentală

Experimentul, fie de laborator sau de teren, este singura metodă care permite cercetătorilor să
stabilească o cauză pentru ceea ce observă. Spre deosebire de alte domenii ale psihologiei, în care
experimentul a fost întotdeauna metoda principală, în psihologia environmentală a fost folosit mai puţin.

Pentru psihologii environmentalişti, dificultăţile de a folosi experimentul depăşesc avantajele lui. 

Una din problemele mari este că, adesea, gradul de control necesar pentru a avea o relaţie pură între variabila independentă şi cea dependentă creează o situaţie artificială. Aceasta face ca rezultatele experimentului să fie mai puţin generalizabile sau extrapolabile la situaţiile reale, deci reduce validitatea externă. De fapt, este posibil să exercităm un control experimental satisfăcător pe o perioadă scurtă de timp. Cum efectele mediului sunt efecte care se manifestă pe perioade lungi, psihologii environmentali sunt mai puţin înclinaţi să facă apel la experiment.

Caracteristici ale normalitatii

CÂTEVA CARACTERISTICI ALE NORMALITĂŢII CE AR PUTEA SERVI DREPT CRITERII DE DEFINIRE A SĂNĂTĂŢII MENTALE (ORI A ABSENŢEI PSIHOPATOLOGIEI)

O serie de parametri, intrinseci persoanei, par a reprezenta caracteristici generale ale funcţionării
normale / sănătoase, inclusiv în sfera mentală.

• Autonomia

Capacitatea sistemului mental (ca şi a celui biologic) de a funcţiona relativ independent de intervenţia altor sisteme similare, în condiţiile unei ambianţe caracterizată prin variaţii limitate şi relativ lente ale parametrilor săi, este o proprietate generală şi necesară pentru circumscrierea normalităţii mentale.
Acest tip de independenţă implică, la rândul său, particularităţi de autocontrol şi autoreglare a
unor întregi seturi de parametri.

• Adecvarea

La acelaşi nivel de generalitate, corespondenţa (extrem de variabilă, de altfel) între reprezentările
interne pe baza cărora funcţionează sistemul mental şi realitate, şi nu doar a răspunsurile pe care
acesta le elaborează ca urmare a stimulărilor din realitate, defineşte şi ea normalitatea mentală.

Se pot, complementar, individualiza câţiva parametri ce ar putea caracteriza anormalitatea /
boala, în sfera mentală şi nu numai.

Normalitate si patologie III

IGNORAREA DISTINCŢIEI DINTRE SĂNĂTATE ŞI PATOLOGIE MENTALĂ –
MIŞCAREA ANTIPSIHIATRICĂ

Pornind în special de la constatarea atitudinii sociale, cel mai adesea negativă şi stigmatizantă, în legătură cu suferinţa mentală, o serie de jurişti, psihologi (e.g., D. Rosenhan) şi chiar unii psihiatri (e.g., R.D. Laing, T. Szasz), au ajuns la concluzia că diversele entităţi psihopatologice nu sunt decât nişte etichete ce se dovedesc a produce, prin improprie utilizare, din păcate mai mult rău, decât reuşesc să contribuie concret la vindecarea bolnavului. 

Altfel spus, simpla diagnosticare drept schizofren ori sinucigaş (de pildă), este atât de încărcată de conotaţii sociale negative încât beneficiile profesionale (psihiatrice) nu mai sunt suficiente pentru a justifica continuarea utilizării unor asemenea “etichete” nosografice.

Metode de cercetare in psihologia environmentala - prezentare generala

METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIA ENVIRONMENTALĂ - PREZENTARE GENERALA

În principiu, psihologii environmentalişti folosesc aceleaşi metode ca toţi psihologii: metode experimentale, corelaţionale şi descriptive. Doar că le utilizează într-o manieră oarecum diferită.


I. Cercetarea experimentală

II. Cercetarea corelaţională - de doua tipuri:

    1. Metoda prin care se determină asocierea dintre schimbările environmentale ce survin în mod natural (dezastre naturale, bunăoară) şi comportamentul celor afectaţi;

    2. Metoda prin care se stabileşte relaţia dintre condiţiile environmentale şi datele de arhivă (de exemplu, relaţia dintre densitatea internă, din locuinţe, şi rata criminalităţii).

III. Cercetarea descriptivă

Recomandari :

Obiceiuri de zi cu zi care iti distrug creierul !!!

Tulburari psihice - noutati 

Autocontrolul emotional 

ISTORIA PSIHOLOGIEI

Îmbunătăţeşte -ţi memoria cu 75 % !

Psihologie judiciara II

Metodologia psihologiei judiciare

Dacă obiectul de studiu al psihologiei judiciare, după cum am văzut anterior, nu este perfect autonom, în momentul în care trecem la analiza metodologiei ne confruntăm, prin consecinţă, cu eclectismul acesteia. După cum afirmă şi autorii celui mai cunoscut manual de psihologie judiciară în limba română „ca ramură practică, aplicativă, psihologia judiciară îşi structurează un sistem metodologic propriu, adaptând o serie de metode de cercetare şi diagnoză ale psihologiei” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p. 7). Am putea completa că psihologia judiciară apelează şi la metode specifice unor discipline juridice cu o pondere semnificativă în elaborarea cunoştinţelor ce constituie conţinutul disciplinei.

Scopul şi obiectivele psihologiei judiciare

Ca orice disciplină ştiinţifică, psihologia judiciară are drept scop descrierea, explicarea şi predicţia obiectului său de studiu. Altfel spus, scopul psihologiei judiciare constă în descrierea, explicarea şi predicţia vieţii psihice şi comportamentului persoanelor în contexte legale.

Obiectivele psihologiei judiciare pot fi împărţite în două categorii: obiective teoretice şi obiective
practic-aplicative (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992).

Printre obiectivele teoretice am putea enumera în special următoarele:

Normalitate si patologie II

CÂTEVA ERORI DE CIRCUMSCRIERE A FRONTIEREI NORMAL –  ANORMAL, SĂNĂTATE - BOALĂ

• Criteriul statistic

Cea mai la îndemână propunere, susţinută şi de o aparentă aură ştiinţifică, ia în calcul o definire
statistică a normalităţii. Normalitatea ar fi nimic altceva decât ceea ce sunt cei mai mulţi dintre oameni; pentru cei care cred în cifre, cei mai mulţi pot fi consideraţi cei pentru care parametrii urmăriţi se încadrează între plus şi minus n deviaţii standard de la media populaţiei.

Să observăm, imediat, că înainte de a interveni calculul statistic trebuie să măsurăm ceva.

Problema este, aşadar, care anume variabile sunt definitorii sănătăţii / normalităţii mentale. Ori în
această privinţă statistica nu ne este de nici un folos. Căci, într-adevăr , ea nu este decât un instrument, un mijloc (relativ puternic, e drept) de a ordona şi a da sens unor date numerice. Ramură specifică a matematicii aplicate, statistica este în sine lipsită de sensuri intrinseci. Acesta este, poate, unul dintre temeiurile unei anumite “statisticofobii” în rândurile psihologilor (mai ales a celor ‘în devenire’), interesaţi de găsirea unor explicaţii şi cauzalităţi, adică a sensurilor rezultatelor lor de observaţie sau experimentale, pe care (din păcate) nu o poate oferi simpla aplicare a tehnicilor şi procedeelor statistice.