Cercetarea descriptivă
Studiile experimentale ne oferă informaţii cauzale, iar cercetările corelaţionale ne arată dacă există o relaţie între două variabile.
Cercetarea descriptivă raportează reacţii care apar într-o situaţie specifică.
Întrucât o astfel de cercetare nu este constrânsă de necesitatea de a infera cauzalitatea sau o asocierea şi întrucât, mai ales, rezultatele ei nu trebuie generalizate la alte situaţii, ea poate fi foarte flexibilă. Singurele cerinţe sunt ca ea să măsoare ce şi-a propus să măsoare şi ca măsurătorile să ajungă la aceleaşi rezultate dacă sunt repetate.
Încă de la începuturile psihologiei environmentale, cercetătorii au conştientizat nevoia de
demersuri descriptive. Proshansky, în 1972, susţinea că psihologia environmentală trebuie să răspundă, înainte de toate la întrebarea „Care sunt pattern-urile utilizării spaţiului?”. Cu alte cuvinte, psihologii environmentalişti trebuie să folosească cercetarea descriptivă pentru a stabili tipurile de comportament pe care indivizii le desfăşoară într-un context specific. Abia apoi se pot emite ipoteze cu privire la cauze.
Cel mai cunoscut program de cercetare ce utilizează demersul descriptiv îi aparţine lui Roger Barker(1968). Conceptul fundamental propus de acest psiholog este „scenă comportamentală” (behavior settings). Pentru Barker, scena comportamentală este un loc public (de exemplu, biserica) sau o ocazie (de exemplu, o licitaţie) care evocă un pattern de comportament specific. Ea corespunde unităţii environmentale de bază.
Psihologii environmentalişti au realizat studii asupra mişcărilor indivizilor în locuri specifice (de
pildă, în sălile de muzeu), studii asupra felului în care oamenii percep oraşele, sau asupra felului în care oamenii îşi petrec timpul în diferite locuri.
Două tipuri de cercetări descriptive au devenit foarte importante: aprecierea calităţii environmentale şi studiile asupra satisfacţiei utilizatorilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu