COGNIŢIA ENVIRONMENTALĂ
HĂRŢILE COGNITIVE
Cogniţia environmentală este procesarea informaţiei spaţiale din viaţa cotidiană (Bell et al., 1996).
Când ne decidem să scurtăm drumul prin oraş sau când ne trasăm itinerariul pentru o excursie folosim hărţi cognitive. Întrucât această activitate presupune folosirea informaţiei spaţiale şi a percepţiei sociale, ea a devenit terenul pe care se întâlnesc psihologia şi geografia.
Primul care a studiat hărţile cognitive în sensul modern al termenului a fost Tolman (1948).
Psihologul american a descris felul în care şoarecii învaţă să cartografieze mediul dintr-o cuşcă de
experiment. El antrena şoarecii să folosească un anumit culoar al cuştii pentru a ajunge la hrană. Apoi
bloca culoarul şi observa că şoarecii erau capabili să folosească un alt culoar, necunoscut până atunci,
care însă îi ajuta să-ţi atingă scopul: să consume hrana. Potrivit lui Tolman, şoarecii au învăţat planul
cuştii, au o idee generală despre localizarea recompensei în raport cu punctul lor de plecare. Pentru a
desemna informaţia pe care şoarecii par să o fi achiziţionat, Tolman a folosit termenul „hartă cognitivă”.
Indivizii au reprezentări nu numai asupra locurilor pe care le-au vizitat, dar şi asupra locurilor de care numai au auzit sau pe care le-au văzut la televizor. Chiar dacă n-aţi ajuns niciodată la Cluj, aveţi probabil un tablou mental al acestui oraş care include Catedrala Catolică, statuia lui Matei Corvin, statuile lui Avram Iancu şi Mihai Viteazul, dealul Feleacului etc.
Întrucât hărţile cognitive omit informaţii semnificative şi distorsionează detaliile, ele sunt incomplete, selective şi personale. Ele relevă interesele persoanei, activităţile ei, maniera ei de a se deplasa pe distanţe mai lungii sau mai scurte.
Ce include o hartă cognitivă?
În general, ea conţine:
1. informaţie cu privire la locaţie (mai ales, direcţie şi distanţă);
2. caracteristici fizice, ca prezenţa dealurilor, a râurilor, înălţimea clădirilor şi lărgimea străzilor;
3. elemente evaluative (dacă un peisaj e frumos sau nu, dacă un oraş e curat sau nu,
dacă un cartier e periculos sau sigur etc.).
dacă un cartier e periculos sau sigur etc.).
În 1960, Kevin Lynch a realizat o analiză detaliată a informaţiilor de localizare inclusă în hărţile
cognitive şi a identificat 5 elemente ale lor: repere, noduri, districte, margini şi căi.
1. Reperele sunt locuri distincte şi pot rămâne în mintea rezidenţilor chiar şi după ce au fost desfiinţate sau demolate. Ele sunt aspecte distinctive ale mediului şi subiecţii le folosesc drept puncte de referinţă. Evident, pentru Paris, Turnul Eiffel este un reper, după cum Hotelul Intercontinental sau
Ateneul sunt repere pe harta mentală a Bucureştiului.
2. Nodurile sunt intersecţii. În ele se concentrează comportamentele membrilor comunităţii.
3. Districtele sunt zone distincte, spaţii relativ mari pe hărţile mentale (zona centrală, zona teatrului,
zona industrială, zona din cadrul oraşului ocupată de o anumită etnie).
4. Marginile sunt elemente limitative, de graniţă, ce separă o zonă de alta, dar care nu sunt folosite
drept căi de comunicaţie: păduri, râuri, ziduri, litoralul.
5. În sfârşit, căile sunt coridoare folosite în comun pentru deplasare – străzi, şosele, căi ferate etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu