CÂTEVA ERORI DE CIRCUMSCRIERE A FRONTIEREI NORMAL – ANORMAL, SĂNĂTATE - BOALĂ
- Criteriul statistic
Cea mai la îndemână propunere, susţinută şi de o aparentă aură ştiinţifică, ia în calcul o definire
statistică a normalităţii. Normalitatea ar fi nimic altceva decât ceea ce sunt cei mai mulţi dintre oameni; pentru cei care cred în cifre, cei mai mulţi pot fi consideraţi cei pentru care parametrii urmăriţi se încadrează între plus şi minus n deviaţii standard de la media populaţiei.
Să observăm, imediat, că înainte de a interveni calculul statistic trebuie să măsurăm ceva.
Problema este, aşadar, care anume variabile sunt definitorii sănătăţii / normalităţii mentale. Ori în
această privinţă statistica nu ne este de nici un folos. Căci, într-adevăr , ea nu este decât un instrument, un mijloc (relativ puternic, e drept) de a ordona şi a da sens unor date numerice. Ramură specifică a matematicii aplicate, statistica este în sine lipsită de sensuri intrinseci. Acesta este, poate, unul dintre temeiurile unei anumite “statisticofobii” în rândurile psihologilor (mai ales a celor ‘în devenire’), interesaţi de găsirea unor explicaţii şi cauzalităţi, adică a sensurilor rezultatelor lor de observaţie sau experimentale, pe care (din păcate) nu o poate oferi simpla aplicare a tehnicilor şi procedeelor statistice.
Ignorând această limită esenţială, se poate ajunge la a “decreta” statisticeşte drept normală / sănătoasă depresia (mintală) ori caria dentară.
- Criteriul adaptării (sociale)
Indiferent de accepţiune (evoluţionistă, sociologică, fiziologică etc.), adaptarea presupune, la
rândul său, stabilirea unui context (se produce, în general, adaptarea ‘la ceva’) iar utilizarea eficientei adaptării drept criteriu de definire a normalităţii / sănătăţii mentale, impune precizarea cadrului ce necesită adaptarea.
Cum omul este, esenţialmente, o fiinţă socială, contextul adaptării este mediul social. Norma
socială devine, în acest mod, sistemul de referinţă, încât, in extremis, în fapt, “societatea este aceea
care decide dacă un om este nebun sau sănătos” (Willard, 1963, apud Mironţov-Ţuculescu V., 1986,
Importanţa problemei. Implicaţiile biologice, economice şi sociale ale bolilor psihice. Normalitate,
sănătate mintală, boală psihică. Rolul sănătăţii mintale şi al psihiatriei în dezvoltarea societăţii. Rolul
societăţii în asigurarea sănătăţii mintale, în Mironţov-Ţuculescu V., Predescu V., Oancea C. (sub
redacţia), Sănătatea mintală în lumea contemporană, Bucureşti: Editura Medicală).
Fără a apela la seducţia autorităţii cifrelor, criteriul adaptării este, la rândul său, nepotrivit, ba mai
mult, chiar periculos. Căci nu există nici un temei pentru a considera norma socială drept criteriu al sănătăţii / normalităţii individuale. Mai mult, o asemenea modalitate de definire a sănătăţii mentale ar descuraja non-conformismul, originalitatea şi, în ultimă instanţă, progresul.
Adoptarea unui asemenea criteriu este, poate, exemplară pentru ceea ce Foucault denunţa drept
intruziune a puterii (în sens sociologic) într-un domeniu ce nu îi este destinat (pentru detalii a se vedea,de exemplu, Foucault M., f.a., Anormalii. Cursuri ţinute la Collège de France 1974-1975 [traducere de Dan Radu Stănescu], Bucureşti: Editura Univers).
Din nefericire, aplicarea eronată a normei sociale drept criteriu de definire a sănătăţii mentale (şi,
în fapt, a unei întregi cohorte de concepte din ştiinţele socio-umane) este încă larg răspândită, cu
consecinţe adesea dramatice în unele cazuri particulare (de pildă, ‘boema’ artistică ori savanţii ‘bizari’).
- Criterii “ideale” (al actualizării maxime a potenţialităţilor, al dezvoltării plenare)
Fără a friza întru-totul utopia, se poate concepe sănătatea deplină drept atingerea nivelurilor cele
mai bune sau, măcar, optime de performanţă în funcţionarea mentală pe diverse planuri (cognitiv, afectiv, conativ).
Dincolo de larga relativitate (de la persoană la persoană şi, chiar pentru aceeaşi persoană, de la
sarcină la sarcină) a unei asemenea abordări, rămâne deschisă, în fond, problema finalităţii existenţei
umane. Idealul uman, deopotrivă ca individualitate-model şi ca finalitate a dezvoltării fiecărei fiinţe
umane, este încă o chestiune filosofică nelămurită complet .
De altfel, mai relevant ni se pare a fi, cel puţin din perspectiva relaţiei sănătăţii cu patologia, nu
atât criteriul ideal cât mai degrabă cel minimal de sănătate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu