Sigmund Freud - Vis si telepatie

Vis si telepatie, de Sigmund Freud

Extras  din  lucrarea  editata   de  AROPA:  "Psihanaliza  fenomenelor  oculte"
dedicata  cıtorva texte scrise de Sigmund Freud. 

In acest extras avem o analiza  de vis "telepatic" pe care Freud o supune studiului de tip psihanalitic. Visul provine de la un corespondent necunoscut care i l-a comunicat prin mai multe scrisori.

”Cu unul din ei am corespondat deja ınainte; el a avut amabilitatea, ca si alti multi cititori, sa -mi comunice observaăii extrase din viaăa de zi cu zi, si din alte surse. De asta   data ,  acest  om,  extrem  de  cultivat  si  de  inteligent,  mi-a  pus  in  mod  expres materialul sau la dispozitie, in cazul in care as  vrea sa -l utilizez pentru publicare.

Iata  scrisoarea sa ”:

”Cred ca   visul  care urmeaza   este  suficient  de  interesant pentru  ca  sa   vi-l  ofer  ca material pentru studiile dumneavoastra .
Trebuie sa  va  spun ın prealabil: fiica mea care este maritata  la Berlin asteapta  sa nasca  pentru prima oara  la jumatatea lunii decembrie a.c. Aveam intentia sa  merg la Berlin cu aceasta  ocazie ımpreuna  cu sotia mea (a doua), mama vitrega  a fiicei mele.
In noaptea de 16 spre 17 noiembrie am visat, mai precis si mai real ca niciodata , ca sotia mea a nascut gemeni. Ii va da pe cei doi copilasi, au o mina  stralucitoare, rozalii si bucalati, cıt se poate de clar, dormind alaturi ın patutul lor, nu-mi dau seama ce sex  au,  unul  -  cu  parul  blond  ca  si  spicul  de  grıu  are  precis  trasaturile  mele amestecate  cu  trasaturile  sotiei  mele,  celalalt  -  cu  pa rul  brun-saten  are  precis trasaturile  sotiei  mele  amestecate  cu  ale  mele. Ii  spun  sotiei  mele  care  are  parul blond-roscat: nu incape ındoiala  ca  parul brun-saten al copilului  tau  va deveni si
el  roscat mai  tırziu. Sotia  mea ii  alapteaza   pe  copilasi. Ea  tocmai a  fiert    dulceata intr-o chiuveta  (tot ın vis) si cei doi copilasi s-au catarat ın chiuveta  si o ling.

Biologic versus socio-cultural în psihopatologie

Biologic versus socio-cultural în psihopatologie

 

Cel puţin în istoria lor recentă, modelele biologic şi socio-cultural au avut raporturi reciproce mai degrabă polemice şi exclusiviste, în mare măsură drept reflectare profesională a dilemei filosofice
somatic (corporal) versus psihic (mental) .

Principale opoziţii între orientările biologică şi socio-culturală în psihopatologie 

Cauza disfuncţionalităţii  

modelul biologic : alterare biologică (morfologică sau funcţională)
modelul socio-cultural: dereglare familială sau socială generală

Scopul terapiei modelul biologic : remediere biologică
modelul socio-cultural: refacerea sistemului familial sau social

Tehnica terapeutică

modelul biologic : intervenţie biologică

modelul socio-cultural: intervenţie socială

Cognitia environmentala - Hartile cognitive

COGNIŢIA ENVIRONMENTALĂ

HĂRŢILE COGNITIVE

Cogniţia environmentală este procesarea informaţiei spaţiale din viaţa cotidiană (Bell et al., 1996).

Când ne decidem să scurtăm drumul prin oraş sau când ne trasăm itinerariul pentru o excursie folosim hărţi cognitive. Întrucât această activitate presupune folosirea informaţiei spaţiale şi a percepţiei sociale, ea a devenit terenul pe care se întâlnesc psihologia şi geografia.

Primul care a studiat hărţile cognitive în sensul modern al termenului a fost Tolman (1948).
Psihologul american a descris felul în care şoarecii învaţă să cartografieze mediul dintr-o cuşcă de
experiment. El antrena şoarecii să folosească un anumit culoar al cuştii pentru a ajunge la hrană. Apoi
bloca culoarul şi observa că şoarecii erau capabili să folosească un alt culoar, necunoscut până atunci,
care însă îi ajuta să-ţi atingă scopul: să consume hrana. Potrivit lui Tolman, şoarecii au învăţat planul
cuştii, au o idee generală despre localizarea recompensei în raport cu punctul lor de plecare. Pentru a
desemna informaţia pe care şoarecii par să o fi achiziţionat, Tolman a folosit termenul „hartă cognitivă”.

Orientarea socio-culturala in psihopatologie

ORIENTAREA SOCIO-CULTURALĂ ÎN PSIHOPATOLOGIE

Opusă modelului biologic este orientarea socio-culturală în psihopatologie. Aceasta consideră
drept esenţiale generării şi menţinerii diverselor forme de psihopatologie influenţa unei serii de factori socio-culturali de mediu.

• Scurt istoric

Sub denumirea de psihiatrie socială, curentul socio-cultural se cristalizează către sfârşitul şi imediat după Primul Război Mondial, în general ca o expresie a eclectismului abordărilor suferinţei
mentale. După o perioadă de stagnare, el este reluat la începutul celui de-al Doilea Război Mondial,
cunoscând după sfârşitul acestuia o dezvoltare susţinută.

Evitând excesele, mai ales de natură explicativă, psihopatologia socială ar putea valorifica pe larg
poziţia sa interdisciplinară (la frontiera dintre psihologie, sociologie şi medicină / psihiatrie).
Câţiva reprezentanţi importanţi: R.Bastide, M.Jones

• Principale repere

Se consideră, în general, două dominante ale concepţiei socio-culturale în psihopatologie
(Heuyer, 1970, apud Ionescu Ş., 1998, Paisprezece abordări în psihopatologie [traducere de Bălan B.], Iaşi: Polirom): 

1. Dominanta  “clasică” urmăreşte efectele bolii mentale asupra integrării socio-culturale a bolnavului, altfel spus, are în vedere consecinţele sociale ale bolii; 

2 . A doua “paradigmă” ia în calcul rolul mediului social în producerea bolii mentale, altfel spus, etiologia socială a (sociogeneza) suferinţei mentale.
 

Exemplificări : “Rolul de bolnav”

• Sociogeneza psihopatologiei

Sărăcia, împreună cu stigmatele sale culturale (proximitate excesivă şi promiscuitate, violenţă
intra- şi extra-familială, dependenţă, neajutorare, marginalitate) dar probabil şi cu un grad mai ridicat de toleranţă pentru diverse forme de psihopatologie a fost asociată cu o incidenţă crescută a diverselor forme de psihopatologie (inclusiv alcoolismul şi consumul de droguri).

Să remarcăm faptul că sărăcia (ca, de altfel, mulţi dintre parametrii sociali pretinşi factori etiologici
în psihopatologie) este doar corelată diverselor suferinţe mentale, o relaţie cauzală de determinism fiind departe de a fi fost stabilită . Rămâne, aşadar, neclar dacă psihopatologia este cauzată de sărăcie ori dacă adeseori nu poate fi, mai degrabă, cauza sărăciei.
 

• Deschideri terapeutice

- Socioterapiile
Consecinţă naturală a concepţiei sociogenetice asupra psihopatologiei, orientarea socio-culturală
consideră o abordarea similară în terapia suferinţelor mentale.
Punând accent pe reinserţia (eventual reintegrarea) socială a bolnavului psihic drept justificată
finalitate a oricărei terapii, socioterapiile de diverse tipuri şi orientări valorifică resursele potenţial
sanogene ale grupului.

- Psihodrama
Concepută de Jacob Moreno prin analogie cu teatrul, psihodrama este una dintre primele varietăţi de terapie de grup. În cadrul acesteia, pacientul joacă, în faţa şi împreună cu colegi de suferinţă, propriul său rol dramatic. Crearea atmosferei de improvizaţie scenică este considerată îndeajuns de securizantă pentru pacient, încât să îi îngăduie exprimarea relativ liberă a trăirilor şi gândurilor sale cele mai angoasante, în timp ce în cursul jocului de rol, poate explora diverse modalităţi ipotetice de “rezolvare” a acestora. Prezenţa încurajatoare a celorlalţi stimulează trăirea empatică a rolului fiecărui participant.

                            Avantaje ale modelului socio-cultural în psihopatologie

Abordarea socio-culturală (re)pune în contextul adecvat fiinţa umană, chiar atunci când aceasta
se află în situaţia limită a bolii. 

Altfel spus, urmăreşte consecinţele suferinţei mentale asupra relaţiilor sale cu cei din jur, de la cei apropiaţi până la instituţii şi factori de decizie.

Readuce, de asemenea, în discuţie rolul modulator al diverşilor parametri socio-culturali în
nuanţarea expresiei clinice a suferinţei mentale.

                                  Limite ale modelului socio-cultural în psihopatologie

 

Bună parte dintre datele pe care se sprijină orientarea socio-culturală în psihopatologie sunt
obţinute prin studii corelaţionale (vide supra), astfel că sociogeneza suferinţei mentale este, în fapt, în mare măsură doar ipotetică.

Mai mult, modelul socio-cultural rămâne prea general, nereuşind să explice particularităţile
individuale în producerea şi menţinerea diverselor varietăţi de patologie mentală; altfel spus, este
incapabil de diagnostic şi prognostic în cazurile concrete ale bolnavilor mental.

Recomandari :

Obiceiuri de zi cu zi care iti distrug creierul !!!

Tulburari psihice - noutati 

Autocontrolul emotional 

ISTORIA PSIHOLOGIEI

Îmbunătăţeşte -ţi memoria cu 75 % !

Metode de cercetare in psihologia environmentala - Cercetarea descriptivă

Cercetarea descriptivă

Studiile experimentale ne oferă informaţii cauzale, iar cercetările corelaţionale ne arată dacă există o relaţie între două variabile.

Cercetarea descriptivă raportează reacţii care apar într-o situaţie specifică. 

Întrucât o astfel de cercetare nu este constrânsă de necesitatea de a infera cauzalitatea sau o asocierea şi întrucât, mai ales, rezultatele ei nu trebuie generalizate la alte situaţii, ea poate fi foarte flexibilă. Singurele cerinţe sunt ca ea să măsoare ce şi-a propus să măsoare şi ca măsurătorile să ajungă la aceleaşi rezultate dacă sunt repetate.

Încă de la începuturile psihologiei environmentale, cercetătorii au conştientizat nevoia de
demersuri descriptive. Proshansky, în 1972, susţinea că psihologia environmentală trebuie să răspundă, înainte de toate la întrebarea „Care sunt pattern-urile utilizării spaţiului?”. Cu alte cuvinte, psihologii environmentalişti trebuie să folosească cercetarea descriptivă pentru a stabili tipurile de comportament pe care indivizii le desfăşoară într-un context specific. Abia apoi se pot emite ipoteze cu privire la cauze.

Orientarea biologica in psihopatologie

ORIENTAREA BIOLOGICĂ ÎN PSIHOPATOLOGIE

Conform modelului biologic, la baza producerii comportamentelor anormale stau modificări
morfologice sau funcţionale ale sistemului nervos; în consecinţă, cel mai adecvat tratament al acestora se adresează laturii biologice (somatice / cerebrale) a individului uman.

• Scurt istoric

Prefigurată încă de Hippocrat (părintele medicinii), concepţia biologică asupra suferinţei mentale
cunoaşte un avânt deosebit de-a lungul secolelor XVII şi XVIII, o dată cu dezvoltarea ştiinţelor moderne, fiind puternic susţinut, apoi, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada naşterii psihiatriei ca domeniu distinct de abordare a tulburărilor mentale.

Cunoscând nuanţări diverse (precum, psihobiologia sau organodinamismul), psihopatologia biologică domină o bună parte a practicii psihiatrice contemporane.
Câţiva reprezentanţi importanţi: A. Meyer, H. Ey

• Principale repere

Abordarea biologică a suferinţei mentale porneşte de la premisa că psihismul, normal sau patologic, este fundamental legat de organizarea şi funcţionarea sistemului nervos.

Numeroase cauze biologice determină tulburări de comportament şi adesea se poate stabili o corelaţie directă între o anumită leziune (tumorală, traumatică, vasculară) a sistemului nervos şi diferite manifestări psihopatologice (cognitive, afective, conative). Alteori, chiar în absenţa unei leziuni cerebrale evidente imediat, perturbări subtile ale balanţei neuromediatorilor pot explica o serie de manifestări cum ar fi cele din cursul tulburărilor afective (depresie, manie, tulburare bipolară),
schizofrenie, boala Parkinson. În unele cazuri nu este vorba despre o modificare cantitativă a unui
neuromediator ci de alterarea funcţiei receptorilor acestuia (de exemplu, una dintre direcţiile actuale de cercetare în schizofrenie porneşte de la constatarea existenţei în acest caz a unui număr crescut sau unei hiperexcitabilităţi a receptorilor postsinaptici ai dopaminei).

Mai mult, pentru unele dintre aceste modificări morfologice sau funcţionale au fost identificate
unele explicaţii genetice. Se ştie că echipamentul genetic al individului îşi pune amprenta asupra
parametrilor unor activităţi şi procese mentale (inteligenţă, personalitate) ; în mod similar, s-a descris o predispoziţie genetică pentru schizofrenie, delincvenţă, alcoolism, tulburare bipolară şi chiar un determinism genetic clar pentru unele forme de retardare mentală.

Exemplificări: Boala Parkinson, Schizofrenia

• Deschideri terapeutice

1. Psihofarmacoterapia: “Psihofarmacologia este deopotrivă cea mai veche şi cea mai nouă ramură a farmacologiei” (Schild H.O., 1968, Prefaţă, în Shepherd M., Lader M., Rodnight R., Clinical Psychopharmacology, Philadelphia: Lea & Febiger).

Efectele psihotrope (asupra funcţionării mentale) a multor substanţe naturale au fost cunoscute şi utilizate (în special în cursul ceremoniilor religioase) din timpuri străvechi; aşa este, de pildă, cazul efectelor frunzelor arborelui de coca, mestecate de amerindienii din zonele înalte ale Anzilor cu multă vreme încă înaintea descoperirii Americii.

Descoperirea unor perturbări biochimice ce caracterizează boala mentală a permis sintetizarea unor substanţe (medicamente) care să modifice specific (“să corecteze”) astfel de excese sau deficite şi să re-echilibreze balanţele dereglate ale unor neuromediatori. 

Deşi cele mai multe dintre acestea nu vindecă practic suferinţele pacienţilor (în sensul că nu le redau acestora starea de sănătate dinaintea instalării bolii), ele reuşesc să amelioreze satisfăcător o bună parte dintre simptomele cele mai constrângătoare ale bolilor (precum halucinaţiile sau ideaţia delirantă): aşa de exemplu, benzodiazepinele (precum Diazepamul) diminuă anxietatea de intensitate medie (dar nu şi pe cea din cursul schizofreniei); alte clase de medicamente (precum fenotiazinele, neurolepticele) influenţează favorabil manifestările schizofreniei; în fine, administrarea de L-Dopa ameliorează simptomatologia bolii Parkinson.

2. Psihochirurgia: Beneficiind la naşterea sa de acordarea unui Premiu Nobel pentru Medicină şi
Fiziologie (lui Egas Moniz, în 1949, “pentru descoperirea valorii terapeutice a leucotomiei în anumite
psihoze”), o dată cu descoperirea primelor neuroleptice chirurgia psihiatrică (psihochirurgia) cunoaşte, totuşi, un declin important, în special ca urmare a ireversibilităţii consecinţelor sale.

În cazuri minuţios selectate (pacienţi la care psihofarmacologia rămâne ineficientă în ciuda
încercării unor multiple combinaţii de substanţe) şi în beneficiul clar al bolnavului, psihochirurgia rămâne o intervenţie “de ultimă speranţă”, ce nu trebuie însă evitată nejustificat (a se vedea pentru detalii Dănăilă L., Golu M., 1988, Chirurgie psihiatrică. Posibilităţi şi limite, Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România).

                                         Avantaje ale modelului biologic în psihopatologie

- În plan teoretic (episemologic), orientarea biologică beneficiază de validarea dată de rezultatele
unor ştiinţe mai “mature” precum biologia şi medicina.

- În plan practic, identificarea postbelică, pe baza modelului biologic, a unor variate clase de
substanţe psihotrope a “umanizat” substanţial asistenţa acordată bolnavului psihic.

Să menţionăm că rezultatele obţinute prin utilizarea acestor procedee biologice sunt practic
inaccesibile oricăror tehnici propuse de abordările alternative: nici psihoterapia cognitivcomportamentală, nici intervenţiile socio-culturale nu reuşesc să “elibereze” pacientul psihiatric de severitatea unor simptome precum halucinaţia sau delirul (uneori nici de simptome mai puţin grave precum cele anxioase sau depresive).

                                            Limite ale modelului biologic în psihopatologie

- Un grad oarecare de reducţionism domină întreaga abordare biologică în psihologie şi psihopatologie. Multe dintre abordările terapeutice rămân rudimentare şi grosiere, însoţindu-se de
efecte adverse deloc neglijabile.
- Adesea modelul biologic a luat în considerare unidirecţional determinismul bio-psihologic,
ignorând în mare măsură relaţia reciprocă de influenţare a biologicului de către mediu (fizic, biologic dar mai ales socio-cultural).
- Orientarea biologică în psihopatologie este urmată, cel mai adesea nejustificat, de concepţiile
implicite pe de o parte a lipsei de răspundere (discernământ, în termeni medico-legali) a bolnavilor
pentru comportamentul lor, pe de alta a prezenţei unui grad de neajutorare a acestora în privinţa
propriei psihopatologii, legitimându-se, în acest mod, impunerea coercitivă, în anumite situaţii, a
tratamentului.

Recomandari :

Obiceiuri de zi cu zi care iti distrug creierul !!!

Tulburari psihice - noutati 

Autocontrolul emotional 

ISTORIA PSIHOLOGIEI

Îmbunătăţeşte -ţi memoria cu 75 % !

Metode de cercetare in psihologia environmentala - Cercetarea corelaţională

Cercetarea corelaţională

În cercetările corelaţionale, experimentatorul nu poate manipula aspecte ale situaţiei şi nu
poate repartiza subiecţii în mod randomizat pe condiţii. În cadrul acestei metode, relaţia dintre variaţiile situaţionale ce survin în mod natural şi alte variabile ce prezintă interes pentru cercetător poate fi apreciată numai prin observaţie. 

De exemplu, un cercetător îşi propune să afle dacă comportamentul de cumpărare al clienţilor dintr-un mall variază în funcţie de gradul de aglomeraţie. El va observa atent variaţiile densităţii sau ale aglomeraţiei şi le va pune în legătură cu variaţiile în comportamentul de cumpărare. Totuşi, aglomeraţia nu se află sub controlul cercetătorului, iar subiecţii nu sunt repartizaţi pe ore sau pe grupuri experimentale de către cercetător. Astfel, neavând control asupra variabilelor parazite (uneori, nu are nici măcar cunoştinţă de existenţa lor), psihologul nu poate să excludă posibilitatea ca relaţia dintre aglomeraţie şi comportamentul de cumpărare să fie determinată de o altă variabilă. De exemplu, diferite tipuri de persoane (extravertiţi – introvertiţi) pot avea preferinţe deosebite în privinţa orelor potrivite pentru cumpărături – la ore cu aglomeraţie sau la ore în care magazinele sunt
mai libere.

Abordari teoretice in psihopatologie

ABORDĂRI TEORETICE ÎN PSIHOPATOLOGIE

Înţelegând, într-o oarecare măsură, problematica circumscrierii patologicului cu referire la sfera
mentală, să considerăm drept definiţie a psihopatologiei aceea de domeniu ştiinţific ce se ocupă cu descrierea şi diagnosticarea, înţelegerea şi explicarea, prognosticul şi controlul (tratarea), suferinţei (patologiei) mentale.

Ca ramură a medicinii (medicina mentală / psihiatria), ea utilizează metode specifice ştiinţelor
biologice şi medicale. Ca ramură a psihologiei şi celorlalte “ştiinţe” sociale, ea se raportează la datele
asupra omului “normal”, oferind criterii particulare de validarea pentru acestea.

Un corpus imens de cunoştinţe s-a acumulat, de-a lungul timpului, privitor la suferinţele mentale
de diverse tipuri. Trecerea lor în revistă depăşeşte cu mult spaţiul şi scopul prezentului material.

MODELE ÎN ŞTIINŢELE SOCIO-UMANE

În faţa unui fenomen hipercomplex, precum mintea umană, au fost avansate de-a lungul timpului
mai multe încercări de înţelegere şi explicare. Cunoscute sub numele de modele (sau, mai larg,
paradigme / orientări), ele simplifică sau limitează realitatea mentală la un set de parametri ce pot fi
descrişi satisfăcător şi care sunt consideraţi esenţiali fenomenului modelat.

Metode de cercetare in psihologia environmentala - Cercetarea experimentala

Cercetarea experimentală

Experimentul, fie de laborator sau de teren, este singura metodă care permite cercetătorilor să
stabilească o cauză pentru ceea ce observă. Spre deosebire de alte domenii ale psihologiei, în care
experimentul a fost întotdeauna metoda principală, în psihologia environmentală a fost folosit mai puţin.

Pentru psihologii environmentalişti, dificultăţile de a folosi experimentul depăşesc avantajele lui. 

Una din problemele mari este că, adesea, gradul de control necesar pentru a avea o relaţie pură între variabila independentă şi cea dependentă creează o situaţie artificială. Aceasta face ca rezultatele experimentului să fie mai puţin generalizabile sau extrapolabile la situaţiile reale, deci reduce validitatea externă. De fapt, este posibil să exercităm un control experimental satisfăcător pe o perioadă scurtă de timp. Cum efectele mediului sunt efecte care se manifestă pe perioade lungi, psihologii environmentali sunt mai puţin înclinaţi să facă apel la experiment.

Caracteristici ale normalitatii

CÂTEVA CARACTERISTICI ALE NORMALITĂŢII CE AR PUTEA SERVI DREPT CRITERII DE DEFINIRE A SĂNĂTĂŢII MENTALE (ORI A ABSENŢEI PSIHOPATOLOGIEI)

O serie de parametri, intrinseci persoanei, par a reprezenta caracteristici generale ale funcţionării
normale / sănătoase, inclusiv în sfera mentală.

• Autonomia

Capacitatea sistemului mental (ca şi a celui biologic) de a funcţiona relativ independent de intervenţia altor sisteme similare, în condiţiile unei ambianţe caracterizată prin variaţii limitate şi relativ lente ale parametrilor săi, este o proprietate generală şi necesară pentru circumscrierea normalităţii mentale.
Acest tip de independenţă implică, la rândul său, particularităţi de autocontrol şi autoreglare a
unor întregi seturi de parametri.

• Adecvarea

La acelaşi nivel de generalitate, corespondenţa (extrem de variabilă, de altfel) între reprezentările
interne pe baza cărora funcţionează sistemul mental şi realitate, şi nu doar a răspunsurile pe care
acesta le elaborează ca urmare a stimulărilor din realitate, defineşte şi ea normalitatea mentală.

Se pot, complementar, individualiza câţiva parametri ce ar putea caracteriza anormalitatea /
boala, în sfera mentală şi nu numai.

Normalitate si patologie III

IGNORAREA DISTINCŢIEI DINTRE SĂNĂTATE ŞI PATOLOGIE MENTALĂ –
MIŞCAREA ANTIPSIHIATRICĂ

Pornind în special de la constatarea atitudinii sociale, cel mai adesea negativă şi stigmatizantă, în legătură cu suferinţa mentală, o serie de jurişti, psihologi (e.g., D. Rosenhan) şi chiar unii psihiatri (e.g., R.D. Laing, T. Szasz), au ajuns la concluzia că diversele entităţi psihopatologice nu sunt decât nişte etichete ce se dovedesc a produce, prin improprie utilizare, din păcate mai mult rău, decât reuşesc să contribuie concret la vindecarea bolnavului. 

Altfel spus, simpla diagnosticare drept schizofren ori sinucigaş (de pildă), este atât de încărcată de conotaţii sociale negative încât beneficiile profesionale (psihiatrice) nu mai sunt suficiente pentru a justifica continuarea utilizării unor asemenea “etichete” nosografice.

Metode de cercetare in psihologia environmentala - prezentare generala

METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIA ENVIRONMENTALĂ - PREZENTARE GENERALA

În principiu, psihologii environmentalişti folosesc aceleaşi metode ca toţi psihologii: metode experimentale, corelaţionale şi descriptive. Doar că le utilizează într-o manieră oarecum diferită.


I. Cercetarea experimentală

II. Cercetarea corelaţională - de doua tipuri:

    1. Metoda prin care se determină asocierea dintre schimbările environmentale ce survin în mod natural (dezastre naturale, bunăoară) şi comportamentul celor afectaţi;

    2. Metoda prin care se stabileşte relaţia dintre condiţiile environmentale şi datele de arhivă (de exemplu, relaţia dintre densitatea internă, din locuinţe, şi rata criminalităţii).

III. Cercetarea descriptivă

Recomandari :

Obiceiuri de zi cu zi care iti distrug creierul !!!

Tulburari psihice - noutati 

Autocontrolul emotional 

ISTORIA PSIHOLOGIEI

Îmbunătăţeşte -ţi memoria cu 75 % !

Psihologie judiciara II

Metodologia psihologiei judiciare

Dacă obiectul de studiu al psihologiei judiciare, după cum am văzut anterior, nu este perfect autonom, în momentul în care trecem la analiza metodologiei ne confruntăm, prin consecinţă, cu eclectismul acesteia. După cum afirmă şi autorii celui mai cunoscut manual de psihologie judiciară în limba română „ca ramură practică, aplicativă, psihologia judiciară îşi structurează un sistem metodologic propriu, adaptând o serie de metode de cercetare şi diagnoză ale psihologiei” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p. 7). Am putea completa că psihologia judiciară apelează şi la metode specifice unor discipline juridice cu o pondere semnificativă în elaborarea cunoştinţelor ce constituie conţinutul disciplinei.

Scopul şi obiectivele psihologiei judiciare

Ca orice disciplină ştiinţifică, psihologia judiciară are drept scop descrierea, explicarea şi predicţia obiectului său de studiu. Altfel spus, scopul psihologiei judiciare constă în descrierea, explicarea şi predicţia vieţii psihice şi comportamentului persoanelor în contexte legale.

Obiectivele psihologiei judiciare pot fi împărţite în două categorii: obiective teoretice şi obiective
practic-aplicative (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992).

Printre obiectivele teoretice am putea enumera în special următoarele:

Normalitate si patologie II

CÂTEVA ERORI DE CIRCUMSCRIERE A FRONTIEREI NORMAL –  ANORMAL, SĂNĂTATE - BOALĂ

• Criteriul statistic

Cea mai la îndemână propunere, susţinută şi de o aparentă aură ştiinţifică, ia în calcul o definire
statistică a normalităţii. Normalitatea ar fi nimic altceva decât ceea ce sunt cei mai mulţi dintre oameni; pentru cei care cred în cifre, cei mai mulţi pot fi consideraţi cei pentru care parametrii urmăriţi se încadrează între plus şi minus n deviaţii standard de la media populaţiei.

Să observăm, imediat, că înainte de a interveni calculul statistic trebuie să măsurăm ceva.

Problema este, aşadar, care anume variabile sunt definitorii sănătăţii / normalităţii mentale. Ori în
această privinţă statistica nu ne este de nici un folos. Căci, într-adevăr , ea nu este decât un instrument, un mijloc (relativ puternic, e drept) de a ordona şi a da sens unor date numerice. Ramură specifică a matematicii aplicate, statistica este în sine lipsită de sensuri intrinseci. Acesta este, poate, unul dintre temeiurile unei anumite “statisticofobii” în rândurile psihologilor (mai ales a celor ‘în devenire’), interesaţi de găsirea unor explicaţii şi cauzalităţi, adică a sensurilor rezultatelor lor de observaţie sau experimentale, pe care (din păcate) nu o poate oferi simpla aplicare a tehnicilor şi procedeelor statistice.

Psihologia judiciara I

CE ESTE ŞI CE NU ESTE PSIHOLOGIA JUDICIARĂ?

Psihologia judiciară este un domeniu de cunoaştere relativ tânăr, în plină expansiune şi din ce în
ce mai popular în toată lumea (Arrigo, 2000). Datorită impactului mass-media, artei cinematografice şi romanelor poliţiste, disciplina propriu-zisă cât şi experţii-practicieni în psihologie judiciară sunt
înconjuraţi de o anume „aură a senzaţionalului şi misterului”: identificarea şi captarea criminalilor în
serie după indicii şi probe vagi, pătrunderea în intimitatea minţii unor psihopaţi sexuali, duelul psihologic şi arta hărţuirii unor criminali evadaţi – iată doar câteva subiecte care sunt reiterate la infinit în diferite combinaţii şi care creionează pentru populaţie faţa psihologiei judiciare.

De facto, psihologia judiciară nici pe departe nu se reduce la studiul crimelor extreme şi criminalilor senzaţionali, la fel cum nu toţi practicienii ce beneficiază de cunoştinţele acestei discipline sunt criminalişti. În spatele preocupărilor spectaculoase, inoculate publicului larg, se află multe subiecte
de rutină, abordate în baza cunoştinţelor din cele mai diverse arii ale ştiinţelor juridice şi ştiinţelor
psihologice. La rândul lor practicienii care folosesc cunoştinţele reunite sub cupola psihologiei judiciare sunt mult mai diverşi, implicaţi de cele mai multe ori în activităţi de rutină.

Obiectul de studiu al psihologiei judiciare

Dacă e să analizăm obiectul de studiu al psihologiei judiciare, am putea să-l definim, într-o
manieră pretenţioasă, ca fiind studiul particularităţilor vieţii intrapsihice şi al comportamentului
persoanelor implicate în prevenirea, geneza, producerea şi soluţionarea conflictului individului cu norma juridică (în special cu normele penale şi civile).

Ar trebui să explicăm puţin definiţia propusă mai sus. Înţelegem prin viaţa intrapsihică totalitatea
proceselor psihice cognitive, afective şi motivaţionale inaccesibile observaţiei directe. Pentru psihologi studiul proceselor psihice se realizează indirect ca rezultat al observării comportamentului care poate fi urmărit nemijlocit.

Normalitate si patologie I

NORMALITATE ŞI PATOLOGIE, SĂNĂTATE ŞI BOALĂ, CU REFERIRE LA SFERA MENTALĂ - INTRODUCERE

Ca şi în medicina somatică, problema patologiei / anormalităţii în sfera mentală este esenţial legată de cea a sănătăţii / normalităţii. Spre deosebire de cea dintâi, în care sunt avansaţi unii indicatori ai normalităţii (de exemplu, limitele superioară şi inferioară ale taliei şi greutăţii corespunzătoare ori cele ale tensiunii arteriale, evident în funcţie de sex şi vârstă), se pare că până acum n-a fost oferită nici o definire a parametrilor caracteristici omului normal / sănătos din punct de vedere psihic (psihologic).

Din nefericire, psihologia s-a preocupat prea puţin de chestiunea normalităţii mentale umane; au
făcut-o, de-a lungul timpului, ocazional filosofia şi mai degrabă jurisprudenţa şi medicina.

Renunţând la a glosa asupra chestiunii normei în cadrul ştiinţelor, mai ales a celor socio-umane,
să trecem în revistă câteva dintre cele mai larg răspândite (de-a lungul timpului, ca şi astăzi) modalităţi, din păcate inadecvate, de definire a normalităţii şi patologiei în sfera mentală.

Recomandari :

Obiceiuri de zi cu zi care iti distrug creierul !!!

Tulburari psihice - noutati 

Autocontrolul emotional 

ISTORIA PSIHOLOGIEI

Îmbunătăţeşte -ţi memoria cu 75 % !

Istoria cercetarilor de psihologie environmentala

ISTORIA CERCETĂRILOR DE PSIHOLOGIE ENVIRONMENTALĂ

 

Psihologii din veacul al XIX-lea au studiat percepţia stimulilor din mediu, ca lumina, sunetul,presiunea, greutatea etc. 

Spre 1940 abia se înregistrează un progres real în cercetarea relaţiei comportament-mediu: sunt raportate demersuri de geografie comportamentală, psihologia hărţilor cognitive ale mediului şi sociologie urbană. 

Totuşi, aceste studii nu abordau în mod direct şi sistematic interacţiunea dintre mediu şi comportament. Cartea lui Festinger, Schachter şi Back (1950) asupra influenţei factorilor de design asupra dezvoltării relaţiilor sociale între studenţi a reprezentat o cotitură în cercetările sistematice ale relaţiei dintre comportament şi mediu.

Deceniul 1950-1960 e unul foarte bogat din punctul de vedere al psihologiei environmentale.

Definitia psihologiei environmentale

DEFINIŢIA PSIHOLOGIEI ENVIRONMENTALE

Ca în multe alte ramuri ale psihologiei, şi în psihologia environmentală, este mai uşor să
enumerăm principalele teme, să precizăm ce anume fac psihologii environmentalişti, decât să definim
domeniul.

Primele definiţii au pus accentul, cum era firesc, pe relaţia dintre comportament şi mediul fizic.

Heimstra şi McFarling (1978, apud Bell et al., 1996) de exemplu, definesc simplu psihologia
environmentală ca fiind disciplina care se interesează de relaţiile dintre comportament şi mediul fizic.

Harold Proshansky, un psiholog environmentist foarte respectat caracterizează şi el domeniul ca fiind încercarea de a stabili relaţii empirice şi teoretice între comportamentul şi experienţa unei persoane şimediul ei construit. 

Mai recent, într-o carte foarte importantă, Handbook of Environmental Psychology, Stokols şi Altman, şi ei autori celebri şi influenţi ca şi Proshansky, consideră că psihologia environmentală este studiul comportamentului uman şi al fericirii în relaţie cu mediul sociofizic.